Mărturii
Aici găseşti mărturiile celor care au fost în misiune în Kenya:

După mai bine de 5 luni de luptă, în care ne-am rugat și am așteptat cu sufletul la gură răspunsul Domnului cu privire la noi și viziunea din inimile noastre, cu privire la focul ce ardea în noi pentru cei ce mor în întuneric, am ajuns ziua în care am călcat pe pământul roșul al  Africii, cu viză pe pașaport și gata de a ne pune în totalitate la comanda lui Dumnezeu, înarmați cu forțe proaspete, cu o dorință mare de adaptare rapidă la noile condiții de viață și cu multe întrebări în mintea noastră – am început capitolul Africa€˜ din viețile noastre.

Drumul până în Africa a fost unul greu, cu multe bariere și obstacole, împotriviri, dar și cu tot atâtea biruințe pentru că Dumnezeu ne-a arătat ce înseamnă să se ridice EL în picioare și să se lupte pentru noi.

Primul contact cu slumul Kibera, a fost o experiență ce va rămâne mereu întipărită în mintea și inima noastră. Ne simțeam ca și într-un film de demult, afară din realitate și totuși pașii noștri călcau în praful acela în care se nășteau, trăiau și mureau oameni, oameni pentru care Kibera era elementul reprezentativ al existenței lor.

Când te afli într-un loc ca și Kibera și vezi oameni care se chinuie să trăiască de pe o zi pe alta, copii care se joacă în gunoaie cu roți de bicicletă în loc să se plimbe cu o bicicletă, când afli felul în care sunt abuzate femeile și copiii acolo, te apucă un sentiment ciudat, o amestecătură de milă, furie și frustrare și încep întrebările, adresate desigur lui Dumnezeu și mintea încearcă să găsească răspunsuri care să liniștească inima, dar procesul este unul greu… singura soluție pe care am găsit-o a fost să acceptăm faptul că noi nu puteam schimba nimic, că voia Lui Dumnezeu este suverană și am luat hotărârea să nu ne fie milă de ei, ci să îi iubim.

Când am început să îi iubim, situația s-a schimbat și omul de care ne era milă s-a transformat în omul pe care Dumnezeu a ales să îl binecuvînteze și să îl iubească prin noi. Nu prin ceea ce le puteam da, material, ci prin ceea ce aveam în noi, am hotărât să Îl lăsăm pe Dumnezeu să se vadă clar în noi și în fiecare gest ce îl făceam.

Am vizitat, în timpul cât am stat în Kenya, multe căsuțe, sau barăci mai bine spus, unde am întâlnit femei care pregăteau macarea, spălau haine, îngrijeau de copii și își așteptau soții acasă. Intrând din căsuță în căsuță, ascultam o părticică din inima oamenilor și lăsam o părticică din inima noastră acolo, momentul cel mai intens din timpul fiecărei vizite era cel în care se făcea liniște și intram în prezența Domnului în rugăciune aducând problemele familiei înaintea Lui și mijlocind pentru mântuirea lor. Ieșeam de acolo cu inima frântă de multe ori, dar și cu bucuria că am putut lăsa măcar o rază de speranță în casa lor. Speram în adâncul inimii că măcar câteva cuvinte din cele rostite în casa lor să le rămână în minte și să le răscolească inima până când nu vor mai putea și vor decide să se împace cu Dumnezeu.

Am întâlnit și copii a lui Dumnezeu  în Kibera, se distingeau de la primul cuvânt că sunt ai Lui. Pacea din ochii lor și speranța din glas ce înlocuia resemnarea, vorbeau tare despre Cel în care își puneau nădejdea. Patricia este una dintre aceștia. O dată intrați în casa ei, am început prezentările şi am rămas fără replică când ea și-a terminat prezentarea ei, sună cam așa : a€˜a€˜My name is Patricia. I am HIV positive and I love God a€˜a€˜  – nu mai era nimic de spus, nici de adăugat. Lucrurile erau simple, ne aflam în fața unei  femei infectate cu HIV, care mai avea o fetiță infectată cu același virus și un copil în pântece. O femeie care, însă știa în cine să își pună speranța.

Ne-am dat silința să ne facem utili, am pictat biserica în culori ce încânta fiecare privire de african, am plantat sukumawiki în grădina de legume a bisericii și cei mai puternici dintre noi au ajutat la ridicarea unei  săli de clasă pentru școala care se pregătea să primească încă o clasă de copilași.

În ceea ce privește copii din Kibera, am învățat o lecție mare, aceea că Dumnezeu are feluri diferite de a iubi, iar copiii din Kibera au un statut privilegiat, spre deosebire de noi care măsurăm dragostea lui Dumnezeu în lucrurile bune pe care le avem în  mâini, în casa frumoasă și priveliștea pe măsura în care ne trăim fiecare zi, în mâncarea gustoasă și toate mofturile îndeplinite, acești micuți sunt iubiți prin oamenii pe care Dumnezeu îi aduce în viața lor, ca să îi îngrijească, să îi ajute, să le ofere atenție și protecție.

În fiecare zi, brațele noastre erau asaltate de copii cu o nevoie imensă de afecțiune și atenție, am încercat să ne împărțim dragostea în toate directile, oferind un zâmbet larg din toată inima și ștergând lacrima, strângându-i într-o îmbrățișare adevărată și spălându-le mânuțele ce așteptau fasolea și mazărea din farfuria primită cu bucurie.

În schimb am primit, muzică pentru sufletul nostru, să auzi aprope 90 de copii cum îi cântă unui Dumnezeu despre care doar au auzit, să simți bucuria lor în fiecare bătaie din palmă și să le vezi credința în fiecare cuvânt rostit a fost mai mult decât am fi putut cere ca și recompensă.

În ultima săptămână, am ajuns în locul unde se traduce Biblia pentru Africa de Est, am cunoscut acolo câțiva misionari și am aflat felul greu și anevoios în care se traduce Biblia. Încă mai sunt atât de mulți care nici măcar nu știu despre un Isus care a murit ca să fie iertați de păcate și să iasă de sub povara vinovăției. Lista grupurilor etnice care nu au tradusă Biblia în limba lor este lungă și doare tare să vezi cum lipsa de lucrători împiedică traducerea.

Ne întrebam, care este rolul nostru în traducerea Cuvântului ce dă viață?

Ne-am întors din Africa cu o nouă perspectivă a ceea ce înseamnă creștinismul redus la esențial, printr-o închinare simplă și vie, învățată împreună cu frații noștri din Tumaini Church Kibera.

Am primit oameni noi în viața noastră, de la care am învățat ce înseamnă să trăiești în dependență reală de Dumnezeu, în fiecare zi. Ne-am întors știind că pentru Dumnezeul nostru nimic nu este imposibil și că avându-L  de partea noastră putem avea îndrăzneală să țintim înalt și să avem vise mari și greu de îndeplinit.

L-am cunoscut pe Dumnezeu mai profund, descoperind noi dimensiuni ale credinței și am hotărât să mergem mai departe, să facem accesibilă portița spre slujire și altor oameni, să facem cunoscută nevoia de traducere a Bibliei și nevoia de misionari care să ducă lumina mai departe…

Când ne-am întors din Africa, am știut că povestea nu se termină în 12 august, era doar primul capitol ce își găsea finalul. În 13 august, începea următorul capitol.